Fitoterapia este o terapia naturală care utilizează plante sau părți din plante sub diferite forme.
Termenul de fitoterapie provine din cele două cuvinte grecești: phyton– plantă și therapie –ştiința tratării și vindecării bolilor.
Ne spune Dr. Vanessa Youness, ca istoria sta martora la faimosul papirus egiptean Ebers, scris în timpul primei dinastii Den (circa 3000 î.Hr.) care menționează numeroase rețete din plante, fitoterapie.
Ayurveda, din cuvintele sanscrite ayur – viață și veda – știință, este medicina tradițională indiană, veche de 3000 de ani. Aceasta cuprinde pe lângă un sistem de concepte holistice, interconectate cu privire la starea de sănătate și la mecanismele îmbolnăvirii, mai bine de 5000 de plante medicinale tradiționale a căror utilizare este foarte versatilă.
De asemenea, fitoterapia chinezească, parte integrantă a medicinei tradiționale chinezești, la fel de veche ca și Ayurveda, folosește un număr impresionant de plante în rețete individualizate.
Dar la noi, în tara, ce istoric are “fitoterapia romaneasca”?
Herodot, denumit părintele istoriei, scria despre daci că sunt „buni cunoscători ai plantelor, având și tehnici deosebite de îngrijire a bolnavilor cu ajutorul plantelor“.
Din scrierile lui Herodot se deduce că populațiile traco-dacice foloseau fumigațiile cu cânepă indiană, cu efecte euforice și relaxante contra durerilor de naștere. Aceasta, și numai aceasta demonstrează că dacii ar fi avut legături cu popoarele din Orient!
Homer, marele poet al Antichității, scria despre geto-daci că, „în afară de bravura și bărbăția manifestată în lupte, ei posedau și o educație morală, manifestată în grija față de străini, de bolnavi și de răniții căzuți pe pământul lor“.
Se spune că Dioscorides, medic şi chirurg în timpul domniei lui Nero (50-75d. Hr.) este fondatorul medicinei ca ştiință și cel mai bun dintre botaniști. Medicul grec născut în Asia Mică în anul 1 e.n., a făcut numeroase călătorii, inclusiv în Dacia, de unde a adunat un bogat material pentru a scrie o carte de mare valoare pentru medicina naturistă a vremii, intitulată „Despre mijloacele de vindecare“. Publicată în anul 77, cartea descria 600 de specii de plante medicinale, dintre care 40 de specii au fost specifice teritoriului Daciei. Dintre aceste specii, 27 de plante au denumiri daco-trace, 8 – latine şi 5 – grecești. Ceea ce reprezintă o confirmare a vechimii fitoterapiei pe meleagurile țării noastre.
Începând din secolul al XVIII – lea lucrările sale reprezintă baza pentru studiul Botanicii medicale.
În creaţia poetică a lui Ovidius (43 î.Hr-17 d.Hr.), completată în timpul exilului său la Tomis – Constanţa (8-17d.Hr), erau menţionate multe plante medicinale care creşteau în spaţiul carpato-danubian, și mai ales la Pontus Euxinus (Marea Neagră). Dintre aceste specii erau amintite Aconitum, Adonis, Malva.
Un alt reprezentant al culturii antice, poetul latin Vergilius afirma, în scrisorile sale, că „Pontus Euxinus rodește multe ierburi și dă leac pentru mai toate bolile“.
După cucerirea Daciei de către romani (106 d.Hr.), arsenalul terapeutic al florei medicinale din Dacia s-a îmbogăţit cu noi specii aduse de militarii şi de administraţia romană.
Pseudo-Apuleius, scriitor şi botanist din veacul al II-lea d.H, în lucrarea sa „De medica minibus herbarum“, menţiona alte 37 de plante cu efecte terapeutice folosite în Dacia.
Un studiu comparativ arată că 11 specii cu denumiri dacice sunt identice cu cele notate de Dioscorides. Iar 26 de specii apar numai în scrierile lui Pseudo-Apuleius, fiind, probabil, adunate direct de pe teritoriul Daciei romane.
În urma evacuării Daciei de către autorităţile administrative şi militare romane, în timpul domniei împăratului Aurelian (anul 275 d.Hr.), medicina naturistă a constituit singura metodă de alinare şi vindecare a suferinţelor bolnavilor, având la bază cunoştinţele acumulate în secolele anterioare.
La Grădiştea Muncelului din judeţul Hunedoara din anul 1955, se atestă existenţa unei practici străvechi de medicină naturistă, prin descoperirea de vase de lut pentru balsamuri şi alifii.
Locuitorii plaiurilor românești au păstrat continuitatea bogatei tradiții în utilizarea plantelor din flora spontană. Acestea s-au dovedit eficiente în vindecarea suferințelor fizice sau psihice (răniri, fracturi, hemoragii, otrăviri, mușcături de animale, insolații, degerături, boli infecțioase, epidemii).
În secolele XIV-XV, medicina populară se practica în bolniţele existente în Mănăstirile Tismana, Bistriţa de Vâlcea, Neamţ, Prislop în Moldova, în care se foloseau plante medicinale, recoltate din flora spontană din jurul mănăstirilor sau cultivate în grădinile proprii.
Pentru fiecare boală, călugării din mănăstiri, precum și vracii și doftoroaiele satelor foloseau anumite plante cunoscute la acele vremuri.
Domnitorii din acele timpuri încurajau utilizarea plantelor medicinale prin mijloacele avute la dispoziţie.
Alexandru cel Bun în Moldova a acordat privilegii deosebite negustorilor din Lvov (anul 1408), iar Mircea cel Bătrân a acordat privilegii negustorilor din Braşov (anul 1413), pentru a se aduce produse farmaceutice din plante și condimente preluate din alte zone ale Globului (tămâie, piper, șofran, scorţișoară, cuişoare, nucşoară, ghimbir). Este cunoscută activitatea intensă a negustorilor din Târgoviște, Vâlcea şi Câmpulung de Muscel. Aceștia aduceau medicamente naturale și condimente din Sibiu, Făgăraș și Brașov.
Daca aprofundam istoria, spune Dr.Vanessa Youness, in cele mai vechi texte păstrate în ţara noastră în domeniul fitoterapiei şi se numără manuscrisul intitulat „Folosirea plantelor de leac“. Datat din secolul al XVI-lea și conservat în Arhivele Statului din București, spune Dr. Vanessa Youness, regasim ca aici sunt menționate: unele preocupări de fitoterapie casnică, utilizând multe specii medicinale folosite la acea vreme (brusture, ghințură, iarba tăieturii, pătlagină, pătrunjel de câmp, schinel, șopârlaiță, traista-ciobanului, urzică). Precum și unele specii aromatice alimentare (angelica, mărarul, melisa). Mentaera considerată drept un leac foarte prețios, „cu mare putere de a vindeca toate bolile și de a smulge toate stricăciunile lăuntrice“.
Începând din secolul al XVI-lea, apar primele documente scrise în limba română în care se atestă larga utilizare a plantelor medicinale pentru prevenirea şi combaterea multor boli.
Pot fi amintite „Psaltirea Scheiană“ (1515), „Herbarium de la Cluj“ (1587) şi mai ales „Sanitatis studium“, scrisă de Paul Kyr şi publicată la Braşov în anul 1551. Aceasta fiind considerată drept cea mai veche carte medicală tipărită în Țările Române. „Pravila lui Matei Basarab“ (1662) reliefează rolul specialistului în descoperirea ierburilor cu proprietăți de vindecare împotriva otrăvurilor.
În această perioadă sunt înfiinţate primele farmacii orăşeneşti, susţinute financiar de către primăriile din Sibiu (1494), Braşov (1512), Bistriţa (1516) şi Făgăraş.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau denumite „specii“ și se distribuiau de către spiţer. În timp ce plantele aromatice erau distribuite de aromatori, cunoscuți în Iași încă din anul 1594.
Cărturarul ardelean Teodor Corbea a scris, în intervalul 1691-1700, „Dictiones Latinae cum Valachica Interpretatione“, la cererea episcopului Mitrofan al Buzăului. În care a dat denumiri latinizate unor plante medicinale cunoscute în vremea respectivă.
Iar istoria fitorapiei a continuat si contiuna sa fie scrisa, dar mai presus de scris, este demonstrarea evidenta a vindecarilor ce nu pot fi contestate de nimeni, conclude Dr. Vanessa Youness, fondatoarea clinicii psihosomatice fitoterapeutice YOUness WELLness Clinic & Retreats.
